Citate despre casătorie

”Cea mai buna metoda de a tine minte ziua sotiei tale este sa o uiti o data.”

”Fidelitatea in casnicie e ca o mancarime pe care nu ai voie sa o scarpini.”

“Se pare ca vremea in care ne apreciem cel mai mult partenerul este inainte de casatorie si dupa funeralii.”

“Nunta de aur este cea mai impresionanta dovada de spirit tolerant.”

“In partile rurale ale Japoniei rudele sunt cele care aleg sotia pentru mire, care o cunoaste abia dupa cununie. In America obiceiurile sunt total diferite, insa rezultatul este … acelasi.”

“Daca vrei sa fi tratat acasa ca un rege, trateaza-ti sotia ca pe o regina!”

“Nu te casatori pentru bani! Ii poti imprumuta mult mai ieftin.”

“Sotul (sotia ) este mangaierea sotiei (sotului ) pentru necazurile pe care nu le-ar fi avut daca nu s-ar fi casatorit.”

“Nu diferenta dintre cei doi doare, ci in-diferenta…”

“Casatoreste-te numai atunci cand esti dispus sa sacrifici admiratia multora pentru critica unei singure persoane.”

“O casnicie reusita este aceea in care te indragostesti de mai multe ori , insa de aceeasi persoana.”

“O sotie ideala nu se asteapta sa aibe un sot ideal.”

“Inainte de a te grabi sa-i critici sotiei defectele, adu-ti aminte ca tocmai ele au impiedicat-o pe sotia ta sa se casatoreasca cu un sot mai bun.”

“Adevaratul camin nu e cladit cu mainile, ci cu inima.”

“Un barbat nu este niciodata atat de bun cum il credea sotia inainte de nunta, si nici atat de rau cum il crede dupa aceea.”

“Daca ai ajuns sa crezi ca-ti iubesti sotia prea mult, n-ai ajuns inca sa o iubesti cat trebuie.”

“Barbatul care se lauda ca n-a facut nicio greseala in viata are o sotie care nu poate spune acelasi lucru.”

”Casatoria este ultima noastra sansa de a ne maturiza.”

Joseph Barth

”Sfatul meu este sa te casatoresti. Daca vei avea o nevasta buna, vei fi fericit; daca nu, vei deveni filosof.”  Socrate

”Casatoria nu este un proces de prelungire a iubirii, ci de mumificare a cadavrului.”

P. G. Wodehouse

”Burlacul: singurul barbat din lume care nu si-a mintit sotia.”

”Casatoria este singura aventura accesibila lasilor.”

La Voltaire

”Am considerat intotdeauna casatoria ca fiind unul dintre cele mai importante evenimente din viata unui om, temelia fericirii sau a nenorocirii.”

George Washington

”O casatorie de succes este un edificiu care trebuie sa fie recladit zi de zi.”

Andre Maurois

”Familia este cea mai veche dintre toate societatile si singuara naturala.”

J. J. Rousseau

”Casatoria este cimitirul intelepciunii.”

Margaret Cavendish

“Cu o sotie buna necazul e pe jumatate, iar bucuria dubla.”

Proverb rusesc

“O femeie cu suflet bun e ca o comoara; cine o gaseste nu trebuie sa se laude ca o are.”

La Rochefoucauld

“Familia este aceea care face omul sa treaca de la egoism la altruism.”

Auguste Comte

“Se spune ca dragostea e oarba; casatoria este cea mai sigura cale de vindecare.”

“Un barbat trebuie sa se casatoreasca numai cu acea femeie pe care ar fi ales-o ca prieten daca ar fi fost barbat.”
Joubert

“O femeie frumoasa place ochilor, o femeie buna place inimii; una este o bijuterie, cealalta este o comoara.”
Napoleon

“Cand vrei sa te casatoresti, cauta o femeie cu care vei putea discuta inteligent cel putin 50 de ani.”

Proverb francez

“Casatoria aduce nenumarate suferinte, dar celibatul nu aduce nicio placere.

Samuel Johnson

“Celibatarul nu are valoarea pe care o dobandeste prin casatorie; el seamana

cu jumatatea desperecheata a unei foarfeci.”

Benjamin Franklin

“Casnicia este o conversatie lunga, pigmentata cu dispute.”

Robert Louis Stevenson

“Casnicia este trei parti iubire si sapte parti iertarea pacatelor.”

Langdon Mitchel

“Casnicia este o carte in care primul capitol e scris in versuri, restul fiind scris in proza.”

Beverley Nichols

Citat

”Despre viață nu se poate scrie, decât cu un toc înmuiat în lacrimi.”
”Viața și cu mine suntem două linii paralele care ne întâlnim la moarte.”
Emil Cioran

Eu știu să visez...

Uneori am vise frumoase, alteori vise ingrozitoare, dar trec peste cele ingrozitoare datorita celor frumoase.

by: Jonas Edward Salk

Sacrificiu pentru Regina...

...Trasnind în creștet ... - Regina!

Fiară flămândă -

Urlă! ecoul de lup

Simțind mânia morții...

Zbiară!

Strigă!

Război!... - Festin la canibali

și vin cârduri de ciori...

...Furtuna de păsări negre

cu sângele verde...



Cu Sabia Regală

Se luptă

Călare pe-o iapă de mort

De Teamă

Eroul ucide Frica...

Urlă!

Plânge!

Ca lupul la lună...

Singur...posedând curaj

S-a ranit pentru Ea...



Vad Paradis - Pustiul Sumbru...

Sunt Corb! ... - Regina!

...Demult, am auzit o întrebare,...

”Tu noaptea dacă privești spre cer ce vezi?

Întunericul Nopții sau Lumina Lunii?...!...”

Mulți ani au trecut de atunci...

Fără să știu până astăzi, că răspunsul era chiar deasupra ochilor mei,:...

Pe cerul albastru Eu văd Stelele!

...

Tu ce vezi?

Cel mai mult urasc ipocrizia, prefacuții...

"Daca vrei sa progresezi, permite-ti sa visezi, sa te porti prosteste". Filosoful Epictetus

„Am avut destui bani sa exist, n-am alergat dupa succes“

Legenda Marelui Lup Alb

Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.
Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:
-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostrum stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca san u ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta. Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-i cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei…poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru.
Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.
-Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau? In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:
-Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun
. -Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii! Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:
-Te voi transforma prin puterea mea si-a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup…dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta sip e timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu. Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:
-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste! -Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.
-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara. Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara.
Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:
-Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva. Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:
-Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
-Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.
-Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, iar fara mine, asa cum sunt, haitele s-ar destrama si nu ar mai ajuta in lupte. Apoi, in scurta vreme, ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma, rogu-te, asa cum ma aflu, pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.
-Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia si-ti multumesc pentru credinta ta, dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.
-Urechile imi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
-Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.
-Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mai mare folos iti pot fi asa decat ca om. -Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.
-Stapane! Relua usor lupul.
-Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:
-Graieste, nu ai teama! Spune-mi ce ai pe suflet!
-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:
-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta-n putinta.
-Inteleg, stapane.
-Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul. Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.
Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb. Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi.
Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua:
-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum. Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:
-Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?
-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.
Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.
Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb.


Felix Crainicu, Cristi Ionita,
Legendele sacre ale Dacilor Liberi

Legenda unei Lebede Albe...

Odată, demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată, o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi foarte frumoasă.
Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce creştea, se făcea tot mai cuminte şi frumoasă, încît întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii iar cînd împlini vîrsta de şapte ani, mamă-sa o trimise la şcoală, unde ea învăţa de minune. În sfîrşit era o comoară de fată.
Tocmai în anul cînd Lebăda isprăvi şcoala, se întîmplă ca mamă-sa să se îmbolnăvească greu şi să moară.
Sărmana fată, rămasă singură, fără nici un sprijin şi fără nici o mîngîiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească; dar degeaba. Nu mai avea mîngîierea de mamă şi apoi copiii acestuia o sîcîiau.
Într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că poate va găsi un loc mai bun. Zis şi făcut. Pîndi pînă ce toţi ai casei erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi cînd ajunse la drumul mare, o luă la fugă, pînă ce ieşi afară din sat. Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit, gîndindu-se cum alţi copii stau fără grije la casele părinţilor lor, pe cînd ea trebuie să rătăcească cine ştie cît, pînă cînd va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai gîndea.
Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai tîrziu se afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure.
Dar, deodată băgă de seamă că se însera. Un fior îi străbătu toi corpul. Ce să facă ? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă noaptea ? Întunericul se cobora din ce în ce şi odată cu dînsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni.
Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo, spre a găsi drumul, dar vai ! rătăcise de-a binelea.
Deodată, un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit puternic şi un vînt vijelios începu să bată cu furie. Furtuna sosise. Sărmana fată, plîngînd şi tremurînd de spaimă, se adăposti lîngă un arbore gros, ascunzîndu-şi faţa în mîini, spre a nu mai vedea nimic în prejurul ei.
În curînd îi veni în minte cum mamă-sa o învăţase, ca în timp de furtună să zică: „Tatăl nostru”. Repede se ridică în picioare şi, cu mîinile împreunate, şopti printre lacrămi rugăciunea.
Dumnezeu, care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi îi veni în ajutor.
Ca prin minune furtuna încetă iar fata văzu aproape de ea o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină luminoasă iar în picioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur, cu cîte o stea pe vîrful fiecăruia. Părul său auriu, asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe spate şi peste umeri iar copacii îşi plecau crengile pînă la pămînt, ca şi cum i s-ar fi închinat.
- Fetiţa mea - îi spuse minunata făptură - eu sînt Zîna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu mine; ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni de aceea vei merge la palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire.
Fata uimită şi de vederea zînei, şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult decît să-i mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor, cîmpiilor, satelor şi oraşelor pînă ce se lăsară departe, departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea douăsprezece turnuri de aur şi în vîrful fiecărui turn strălucea cîte un luceafăr.
Era palatul zînei. Îndată aci, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu serviciul de supraveghetoare a personalului palatului, care era compus din felurite păsări şi animale.
Trecînd un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni mîndră şi începu să persecute bietele păsări şi animale, ba pe care i se părea că nu-i intră în voie, le biciuia şi nu le da de mîncare.
Răbdară bietele fiinţe o bucată de vreme dar cînd văzură că nu mai e chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să scape de pacoste.
În sfîrşit, după multă trudă, se găsi tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în faţa tuturor şi zise:
- Eu am găsit gîndul cel mai bun de scăpare şi tot eu îl voi duce la îndeplinire.
Şi, după ce le spuse gîndul său, toate lighioanele începură să sară de bucurie, încît ridicară un nor de praf şi fulgi, de se speriară şi ele.
Într-o seară pe cînd Lebăda se plimba pe aleile grădinii, cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise:
- Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc dar mai toate lighioanele ne-am hotărît să te alegem ca stăpîna noastră.
Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse:
- Dar cum se poate una ca asta ? Nu aveţi de stăpînă pe zînă ? Şi apoi, cum pot eu să-i iau locul ?
- Îţi voi spune eu cum - zise cioara - numai dacă vrei.
Lebăda căreia îi convenea de minune aceasta, răspunse:
- Bine, vreau, numai spune-mi cum să fac.
Atunci cioara urmă:
- Fură cheia de argint de la palatul zînei, du-te în turnul cel mai înalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie de aur plină cu lapte şi, dacă tu te vei scălda în ea, vei deveni ca zîna, iar dînsa nu va mai avea nici o putere.
Lebăda, ispitită şi mîndră că va deveni zînă, se duse repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zînei. Dar n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se întîmplă ceva ciudat.
Văzu cu groază cum tot trupul i se acoperi cu pene albe, cum mîinile i se prefăcură în aripi, picioarele în labe ca de gîscă iar capul i se prefăcu în cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat.
Înţelegînd că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru mîndria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul pînă se lasă pe un lac...
Şi de atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a făcut-o...

Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva

Nu avem timp să dormim...Și totuși o facem!

Avem doar o viața ...
și chiar de am avea 9 vieti...
Viața e prea scurta pentru a o consuma dormind...
La început pare că avem timp pentru toate...
Dar ne trezim la sfârșit după un somn lung, că viața a trecut pe langa noi, iar în ultima clipă nu avem timp nici măcar sa zambim...UN ZÂMBET GRATUIT...

Apus de Soare în Deltă...

Sinuciderea unei anonime

"Pamantul ma cheama...

Intuneric...

Sedusa de tacere;...

Plec !!! "...

Se numea Eva...

Din inocența picăturilor de ploaie

Și norii albi ai nebuniei;

Agăț o idee...

Din ea încep să curgă

Alte idei:

Mai mici; pline de sânge...

Ce dau esența pura, stranie,...

Dulce! -

Amar!

Marul s-a copt...

Musti,... mesteci,... înghiți!...

Precum un vierme de cadavre,

Acum ești dependent...,

Căci printr-un crieon si o idee...

...

Lumea e a mea!!!

Verbul ”A Zâmbi!”

Triumf de spaimă
Omul nebun-
A-nebunit!...
E cauza și moartea!...
Victorie!
Amor!...

Și fuga...
E greața!
Vina de viață;
Amară speranta...
E umbra și chipul!
De moarte!
E moartă perfect!...
Detalii!!!
Grave!
Și urme de mort...
Gluma!
Grotesc-
Ironic!
...
Surâde trist...

Curiozitatea mea

Mă interesează să mai stiu ce înseamna pentru voi oamenii victoria

cand sute de alți oameni au murit...

The Raven

Raven & Wolf

Începutul

Demult de tot am spus asa: ...

....................

Apusul sangereaza...

Corbii ma vegheaza...

Demonul urla!

Canta din turla!-

Zbiara si striga...

Lumina s-o stinga...

....................

Apusul sangereaza...

Corbii ma vegheaza...!

....................

... prezentul va urma!